Category Archives: BLOG

Vocea mea sunt eu

Totul începe într-o sală încăpătoare, acum 5 ani, alături de niscai oameni curioși și de un trainer ce inspira naturalețe, relaxare și înrădăcinare. ​​Îmi aduc aminte de teama de nou și de interacțiune, care mă fugărea prin sală, dar și de bucuria cu care se finaliza fiecare exercițiu propus de Kefas. Nu știam pe atunci câte lucruri faine va aduce în viața mea The Liberated Voice Workshop și mai ales nu prevedeam participarea mea recurentă la el. Am fost până acum de 5 ori și am atâtea motive să continui. Vă spun câteva mai jos.
​​
​​Workshopul ăsta m-a ajutat să îmi redescopăr naturalețea și încrederea în corp și în voce în alte moduri decât până atunci. Moduri care îi impactează acum și pe ceilalți oameni din viața mea și relația mea cu ei.

​​Despre voce și libertate​

În primul rând, am înțeles cum căscatul și întinsul de dimineață (sigur, într-un anume mod făcute), dar și cântatul îmi pot servi ca instrumente pentru o zi mai bună. Am înțeles cum sunetul, ca și apa, te spală și te eliberează de cele netrebuincioase. Am descoperit că pot avea oricând o coloană sonoră proprie dacă îndrăznesc să împrumut vocea mea inimii mele și să o las să glăsuiască… Spontan… Fără vreo regulă. Și am aflat ca inima mea cântă tare duios și altfel decât ar fi crezut mintea mea…
​​
​​Îmi aduc aminte și acum foarte bine de momentul în care a canta a devenit o libertate reală. Eram la munte cu Emil, soțul meu, și câțiva prieteni și obosisem în drumeția în care porniserăm deja de câteva ore. Mă întorceam singură pe un traseu prin pădure. Și era frumos tare în natură, dar eram și tristă că mă despărțisem de grup și-mi era și un pic teamă. Dar mi-am lasat inima să cânte despre toate, așa cum veneau. Ceea ce a ieșit a fost o senzație de comuniune cu natura cum rar întâlnesc. Am cântat inclusiv unei șopârlițe care în loc să se sperie a stat la pozat. Am cântat cerului, cărărilor, frunzelor, râului. Mi-am cântat mie. Spontan, cum ziceam. Atunci am aflat cât de vastă e libertatea mea de a glăsui și cât de bine îmi face emoțional. În foarte puțin timp am devenit liniștită și veselă și recunoscătoare pentru ce mi se întâmpla. Atât de mare a fost diferența, încât îmi amintesc foarte clar momentul – a rămas pt mine unul semnificativ. Și libertatea aceea de a fi. Și armonia. Delicios!
​​
​​Apoi am mai fost la o ediție a worksop-ului și am aflat despre puterea vindecătoare a sunetului și am văzut efecte surprinzătoare în plan fizic în timpul exercițiilor din workshop – atât eu cu mine (cum un disconfort fizic localizat s-a diminuat și apoi a dispărut după ce am găsit sunetul care i se adresa), cât și eu cu ceilalți (asta din feed-back-ul primit de la persoanele cu care am făcut pereche în exercițiile propuse de Kefas ).

​​Graiul meu sunt eu

​​Ușor-ușor am înțeles că mai sunt și alte lucruri de explorat în legătură cu vocea și corpul. Deja vocea mea era din ce în ce mai versatilă și mai relaxată. Încă mai răgușeam cântând, dar mai puțin decât înainte. Acum, după cele cinci ediții ale worksop-ului nu mai răgușesc aproape deloc atunci când cânt pentru multă vreme.
​​
​​Am observat o schimbare clară în vocea mea, în timbrul ei, în stabilitatea ei, în încrederea pe care o am în ea. Plus, un lucru care îmi place foarte mult: nu mai am o bucată de portativ lipsă. Mai exact, erau niscai sunete de trecere de la vocea joasă, la vocea subțire, pe care nu le puteam trece cu bine. Parcă era un prag ciudat de care mă împiedica veșnic și de câte ori îl treceam totuși se auzea și se simțea tare ciudat. Stricam cântece. Sau răgușeam mai repede. Sau mi se părea că mi se sparge vocea. Ei bine, asta nu se mai întâmplă acum. Vocea mea e cursivă și lină, de la o tonalitate la alta, și deci pot cânta cu naturalețe o gamă mult mai variată de cântece fără sa mă tem ca sunt prea jos sau prea sus sau, doamne ferește, undeva la “mijlocul” ăla care nu îmi ieșea mie deloc.
​​
​​Îmi place mai mult de mine și de vocea mea, mă simt mai relaxată și mai încrezatoare. Atât de încrezătoare încât am început sa integrez cântece spontane și prin plimbările mele, pe jos, prin București… Îmi las uneori corpul să se exprime prin sunete și ies melodii foarte faine. Fac asta spre seară, când e mai puțină populație sau zumzet de mașini. Astfel că, între timp, vocea mea a devenit, dintr-un instrument folosit la nevoie, o companie tare plăcuta și o prezență în sine.
​​
Unul dintre cele mai importante lucruri descoperite este că vocea e un instrument pe care îl am tot impul la îndemână și e păcat să nu îmi creez o relație faină cu ea, pentru că știe să facă multe. Vocea și efectele ei în plan fizic mă însoțestec la fel de intim cum o face respirația. O am mereu cu mine și mă pune instant în contact cu corpul meu și mă poate aduce oricând în prezent. Și nu doar pe mine…

Cu un bebe pe portativ

​​Între timp a apărut și un bebe în viața mea. Moment în care, din nou, vocea a căpătat un rol pe care nu-l prevăzusem. Am folosit vocea ca să mă relaxez eu în momentele de precipitare, ca să ii cânt cât timp era el încă în burtică și să mă audă, să mă cunoască, ca să mă mai detensionez în perioada travaliului într-o maniera vindecătoare și conștientă, folosind murmurul din piept (humm-ing, în engleză) și vocale specifice pentru zona pelviană sau spate, unde simteam tensiunile specifice travaliului.
​​
​​Apoi bebele s-a născut… Și acesta e punctul unde am devenit din ce în ce mai conștientă despre impactul vocii asupra mea și asupra celorlalți la nivel emoțional.
​​
​​Pentru că vorbeam cu un omuleț nou în aceasta lume și ii cantam și vedeam cum asta are efect aproape imediat asupra lui. Atât sunetele în sine dar mai ales modulările vocii și starea emoțională pe care o aveam pe fundal și pe care o transmitem mai mult sau mai puțin conștient. Și pentru că m-am plictisit destul de repede de cântecele cu formă fixă, am început să improvizez.
​​
​​Ce am observat e că mai întâi mi se schimba mie, cântând, starea emoțională, într-una plăcută. Apoi bebe rezona în mod natural cu mine. Îl puteam vedea cum se relaxează și cum ascultă. Apoi am făcut o pauză de improvizat… Până într-o zi, câteva luni mai târziu, când tot încercam să adorm un puștiulică (bebe a mai crescut) pentru care lumea era prea interesantă și, deși era foarte obosit, ar fi tras de el oricât doar să mai stea treaz… Și după ce am încercat tot ce am știut, m-am gândit să îi spun cum anume l-ar ajuta somnul dacă și-ar da voie sa adoarmă… și am făcut asta fără să știu că, din prima, spontan și fără efort va ieși pe gura mea un cântec de leagăn cu versuri cu rima și melodie stabilă așa… din prima.

Fântâna de sunete

Cert e ca am cântat acest cântecel nu cu vocea, ci prin voce, din acea “fântână din piept” despre care povestește Kefas la workshop. Și a curs. Uimitor! Mă uimeam în timp ce ieșea din pieptul meu. Și copilul a adormit. Adevărul meu transmis cu blândețe printr-o voce conștientă a ajuns la el și l-a ajutat să se liniștească. A fost magic. Și mai magic este că acum, după multe luni de atunci, acesta este în continuare cântecul pe care pruncul adoarme liniștit, primind parcă somnul la el cu drag și pace.
​​
​​În plus, cântatul ajută la conectarea cu ceilalți. Prin voce, prin sunet, prin muzică. Este o experiență specială pe care nu e prea lesne să o trăiești în societatea de azi. Aceea de a te uni prin voce cu cei din jur… cântând un duet spontan, improvizat. E o experiență puternică dacă îți dai voie să o trăiești până la capăt, dincolo de teama și rușinea care vin natural.
​​
​​Una peste alta, acest workshop a adus schimbări tare prețioase în viața mea și a familiei mele. Am învățat să folosesc și să prețuiesc acest instrument (sau prieten, i-aș putea spune) pe care majoritatea îl avem alături tot timpul, fără să fim conștienți de el sau să ni-l facem aliat.
​​
​​Mă simt recunoscătoare pentru experientele trăite an de an la workshop. Dacă ar fi să aleg două cuvinte care ar sumariza experiența mea la Voice Liberated, ele ar fi “conexiune” și “libertate”. E ca și cum trăiesc un a fi mai complet, având și vocea ca prieten conștientizat și folositor.

Jurnal de atelier: Cum isi construiesc copiii particele de identitate

– text de Alina Plăișeanu

Îmi place foarte mult un lucru pe care l-am observat la copiii care participă la atelierele mele de spontaneitate și improvizație. Că își dau voie să experimenteze și-și asumă această libertate complet.

Nu există corect sau greșit, încerc eu să le transmit. Iar ei chiar surpind esența acestui mesaj. Așa că pornesc într-o explorare activă și spontană a răspunsurilor pe care le dau în situațiile în care îi pune povestea fiecărei sesiuni a atelierului. Iar în procesul ăsta, vă mărturisesc, ies în evidență lucruri interesante.

De exemplu, copiii retrași, care de obicei caută răspunsurile bune sau favorabile, se schimbă când dau nas în nas cu provocarile din timpul atelierului. Poate și fiindcă aici sunt determinați să reacționeze instantaneu și creativ, așa că nu mai au timp să se agațe de gândurile care i-ar face de obicei să stea retrași. Mulți dintre copii se deschid și reușesc, în acest cadru sigur, să testeze limite, credințe personale, fiind încurajați, atât de mine, cât mai ales de ceilalți colegi ai lor, să facă asta.

Îi văd literalmente cum își dezvoltă intuiția și capătă încredere în ea. Și nu doar cei retrași, ci cu toții. Pentru că văd în sfârșit, pe pielea lor, că “uite, funcționează!”. E un soi de validare pentru ei (atât de necesară și normală, de altfel) că ceea ce spun sau fac chiar este OK și încep să-și recupereze din curaj și să-și mai reducă din rețineri.

Genul acela de flow, când nu te mai gândești cum te văd ceilalți și ești tu așa cum ești.

Aș putea spune – și serios, eu însămi mă minunez când văd astfel de lucruri întâmplându-se! – că ajung să acceseze profunzimi ale ființei lor mult mai ușor, depășind aproape pe nesimțite momentele de “nu știu, nu pot” sau de superficialitate. Cum de se-ntâmplă asta?

În căutările mele și-n explorarea domeniului spontaneității și a improvizației, m-am întrebat și eu de multe ori acest lucru. De ce funcționează treaba asta?

Unul dintre răspunsuri este: pentru că își ies din mecanismele lor obișnuite în timp ce sunt angrenați în câte o activitate în care nu e nimeni să-i judece și în care sunt concentrați total. Genul acela de flow, când nu te mai gândești cum te văd ceilalți și ești tu așa cum ești.

Copiii ajung, adesea, să-și contureze, astfel, părticele importante din identitate. Pentru că își dau singuri un răspuns la întrebarea ”cine sunt eu?”. Și cum toată treaba se întâmplă în grup, se fac auziți și văzuți, iar ceilalți pe bune ascultă și validează.

Cât de des li (sau ni) se întâmplă asta în viața reală?